Știi cum se simte când se apropie vacanța, îndrăznești să te bucuri preț de o clipă și apoi parcă nici n-a fost? Sau când aștepți cu nerăbdare un anumit moment și ai impresia, după ce trece, că ți-a lăsat în palmă doar o umbră de amintiri și câteva senzații din care nu te poți hrăni cu adevărat?
Știi cum e să simți că trăiești doar o fărâmă din viața pe care ți-ai dori, în secret, să o apuci cu toată forța și să o epuizezi la maximum? Să îți cheltui timpul într-o goană după plăceri mici, doar ca să nu vezi golul pe deasupra căruia pășești? Să tragi cu ochiul, uneori rușinat, în grădina mai colorată și mai strălucitoare a celuilalt, pentru ca apoi să te ascunzi și mai mult sub greutatea propriei neputințe?
Știi cum se simt izolarea, singurătatea, distanța, incapacitatea de a te conecta, atunci când ești chiar în miezul petrecerii, între oameni?
Uneori, toate acestea pot fi trăite ca o stare de „aproape”. Parcă ești aproape viu, aproape om.
Umbli aievea și treci prin lume ca o nălucă. Iar când vine finalul – mai devreme pentru unii, mai târziu pentru alții – mulți dintre noi sunt surprinși de-a dreptul, amețiți de groază și disperare, plini de o viață netrăită.
Existența, văzută prin ochii omului „aproape viu”, devine o relație complicată cu viața: un câmp de luptă în care ești aruncat fără să fi fost întrebat, fără arme, fără protecție, fără posibilități clare de apărare. O bătălie lungă și epuizantă, cu scurte clipe de liniște și iubire, dacă te numeri printre cei norocoși.
Dacă încercăm să răspundem la întrebarea „ce înseamnă viața pentru mine?”, mulți dintre noi descoperă imagini dinamice, pline de forță: râs, dans, mâncare, băutură, sexualitate, furie, liniște, fericire, aventură, natură, extaz, călătorie. Când ne gândim la viață, ne gândim spontan la mișcare, schimbare, transformare, la o forță vitală care ne împinge spre lume, cum spune și Frankl.
Știm, la nivel rațional, că și suferința, foamea, boala, depresia, războiul, violul, epidemiile și moartea fac parte din viață. Totuși, spontan, tindem să le simțim ca fiind „în afara” ei. Ca și cum viața adevărată ar fi doar partea luminoasă, iar restul ar fi o abatere, un exil.
Cine nu reușește să trăiască în acord cu această viziune dinamică și pozitivă a vieții ajunge ușor să simtă că trece pe lângă viață, că o pierde. Se poate simți izolat, expulzat din locul cald și plin al senzațiilor vii, singur, absent, undeva între viață și moarte.
O persoană sleită de vitalitate, din punct de vedere psihologic, nu mai poate avea schimburi satisfăcătoare cu sine, cu ceilalți sau cu lumea. Pierderea îndelungată a relației cu propria existență poate duce, treptat, la depresie.
Dacă reflectăm la condițiile fundamentale ale existenței, avem motive serioase să fim copleșiți. Viața înseamnă a intra într-un circuit continuu de cerințe, trăiri, transformări – forțe care pun presiune asupra noastră fără pauză. Din punct de vedere existențial, contactul cu viața se traduce în a fi în relație: cu ce este înăuntrul nostru și cu ce este în afară.
Schimburile și interacțiunea cu sine și cu lumea sunt o condiție pentru a rămâne „în viață” în plan psihic. A fi în relație cu viața înseamnă a fi în contact cu ceea ce simți, a lăsa emoțiile să circule, a putea fi atins, mișcat, tulburat, liniștit. Vitalitatea este, într-un fel, expresia acestor mișcări interioare.
Orientarea spre propria lume internă – cu trăirile și raporturile ei – face posibilă reflectarea asupra dorinței de a trăi și asupra felului în care putem experimenta viața. Ne poate deschide accesul la creativitate, atât de importantă pentru a găsi forme noi de a supraviețui și, poate, de a trăi ceva mai mult decât „supraviețuirea”.
Așa cum acordăm atenție relațiilor cu oamenii din jur, am putea, din când în când, să ne uităm și la relația noastră cu viața. Ce valoare îi dăm? Ce înseamnă, pentru fiecare dintre noi, „a fi viu”? Unde simțim că suntem prezenți și unde simțim că dispărem?
Calitatea felului în care trăim este, în mare măsură, legată de modul în care ne raportăm la această complexitate. Iar pentru asta este nevoie, măcar din când în când, să ne oprim: să înțelegem, să reflectăm, să ne punem întrebările potrivite, chiar dacă răspunsurile nu vin imediat sau nu sunt niciodată complete.
În încheiere, las un citat din „The Parent's Tao Te Ching: Ancient Advice for Modern Parents” de William Martin, care vorbește, simplu și profund, despre unde ne putem îndrepta atenția pentru a da valoare vieții:
„Do not ask your children
to strive for extraordinary lives.
Such striving may seem admirable,
but it is the way of foolishness.
Help them instead to find the wonder
and the marvel of an ordinary life.
Show them the joy of tasting
tomatoes, apples and pears.
Show them how to cry
when pets and people die.
Show them the infinite pleasure
in the touch of a hand.
And make the ordinary come alive for them.
The extraordinary will take care of itself.”