Un copil poate fi atât de liber cât i se dă spațiu să fie. Ceea ce adulții nu pot suporta în manifestările copilului, va fi internalizat de către copil și pus (inconștient) în categoria 'asta nu trebuie să vadă nimeni, nici măcar eu însumi!'.

Complet dependent de grija și atenția părintelui, copilul se va adapta cerințelor, dorințelor și limitărilor pe care le impune mediul pentru ca nevoile să îi fie îndeplinite și să supraviețuiască. Satisfacerea acestor necesități depinde de posibilitățile părintelui de a observa, a suporta, a înțelege și a interpreta corespunzător semnalele pe care copilul le manifestă: plânsul în toate formele lui, scâncetul, jocul, tăcerea, retragerea, etc.
Acest lucru nu presupune ca părinții să fie perfecți și nici mereu îngrijorați de felul în care reușesc să creeze un mediu sănătos. Cum spunea D. W. Winnicott, un parinte poate fi "suficient de bun", suficient de conectat relației unice cu propriul copil și suficient de sensibil la nevoile fizice și afective ale acestuia.

Atunci când nu îi sunt receptate semnalele, copilul intră într-o stare de așteptare pe care o poate susține o perioadă scurtă de timp, iar când îi sunt îndeplinite nevoile de hrană, îngrijire, conexiune, oglindire, afecțiune, aceasta se simte satisfăcut și văzut. Dacă nu i se poate răspunde o perioadă mai lungă de timp, așteptarea devine problematică și chiar insuportabilă iar copilul ori se va înfuria și va avea o reacție explozivă, ori se va retrage și se va resemna.

În cazul în care nevoile copilului nu pot fi satisfăcute în mod frecvent, pe perioade lungi de timp, copilul este nevoit să suporte prea multă lipsă, prea multă frustrare, lucru pe care nu îl poate face. Frustrarea va deveni o problemă în sine ce necesită rezolvare.
Copilul devenit adult va găsi diverse și nenumărate modalități de a nu simți frustrarea, așteptarea și lipsa, iar dorințele și nevoile din spatele frustrării rămân nevăzute.

Dacă acceptăm frustrarea și o înțelegem ca pe o modalitate de a descoperi ceea ce ne dorim cu adevărat, satisfacția devine posibilă. A tânji la o viață fără frustrare înseamnă a tânji la o viață fără potențialul de a ne identifica și îndeplini dorințele.

In relația terapeutică, adultul care caută înțelegerea acestor fenomene (și nu numai), va fi atât de liber pe cât îi oferă psihoterapeutul spațiu să fie. De aceea, a tăcea și a asculta ce este dincolo de cuvinte, mai mult decât a oferi, cu toată bunăvoința, mici sfaturi, păreri, direcții, este esențial pentru ca adultul din fața noastră să își lărgească spațiul intern.