Particip în perioada asta la un curs de dezvoltare profesională, iar câteva discuții despre contratransfer mi-au readus în față niște idei, experiențe și trăiri mai vechi. Și întrebări. Multe întrebări.
Formarea în psihoterapie ne oferă instrumente extraordinare pentru a recunoaște inconștientul celuilalt. Asta îi e și menirea. Dar ce ne garantează că nu vom folosi aceleași instrumente pentru a rata cu brio observarea propriului nostru inconștient? Ce facem cu ceea ce se trezește în noi ca psihoterapeuți? Unde se termină capacitatea de a gândi ceea ce simțim și unde începe punerea în act?
Putem cunoaște foarte bine teoria unui fenomen și îl putem recunoaște cu finețe la celălalt, fără să-l vedem atunci când ne aparține. Formarea ne oferă concepte. Anii de analiză personală și supervizarea ar trebui să ne ajute să le folosim și atunci când ceea ce vedem sau simțim nu este tocmai măgulitor. Dar ce ar fi frumos să fie și ce este… sunt uneori lucruri diferite.
Pentru că și cunoașterea poate deveni o apărare. Cu cât avem mai multe cuvinte pentru a explica ce se întâmplă cu celălalt, cu atât putem deveni mai pricepuți în a nu vedea ce se întâmplă cu noi, în noi. Poate de aici vine și una dintre iluziile pe care le avem când alegem un terapeut.
Un psihoterapeut poate scrie impecabil despre idei, limite, transfer, narcisism, relație etc. Poate conceptualiza subtil și poate fi foarte convingător în spațiul public. Dar a putea vorbi bine despre psihoterapie nu este același lucru cu a putea rămâne într-o relație terapeutică atunci când aceasta atinge ceva dificil în tine. Între ceea ce spunem despre munca noastră și ceea ce facem în cabinet poate exista uneori o prăpastie mare. Prea mare.
Am învățat, sper, inclusiv prin experiență, să privesc cu mai multă prudență și recomandările. “Mie mi-a făcut bine” spune ceva important despre întâlnirea dintre doi oameni. Nu spune ce se va întâmpla într-o dinamică diferită. Iar faptul că citim un terapeut și ne regăsim în ceea ce scrie ne poate da senzația că știm deja cine va fi el în cabinet. Nu știm.
Nu știm ce face cu furia lui, cu nevoia de a fi admirat, cu seducția, cu neputința, cu respingerea, cu nevoia de a salva sau cu propria rană narcisică atunci când pacientul le atinge.
Pentru că scena terapeutică are doi participanți.
Terapeutul poate avea nevoie să fie iubit, admirat, necesar. Poate deveni competitiv, seductiv, punitiv sau salvator. Poate interpreta în celălalt ceva ce îi este greu să recunoască în sine. Unghiul mort.
Nu cred că diferența importantă este între terapeutul care are asemenea trăiri și cel care nu le are. Primul există. Pentru al doilea aș avea ceva mai multe întrebări… Diferența este ce face cu ele.
Poate să se întrebe “al cui este lucrul ăsta?” înainte să-l pună în brațele pacientului? Poate suporta ideea că uneori pacientul nu proiectează, nu rezistă și nu “aduce material”, ci reacționează la ceva real pe care terapeutul îl pune în relație?
În formarea psihoterapeuților de diferite orientări lucrurile se complică și mai mult. Formatorul poate ajunge profesor, terapeut, evaluator, model profesional, figură de autoritate și reper afectiv pentru același om. Uneori devine atât de multe, încât nu mai este foarte clar unde se termină formarea și unde începe harababura relațională.
Dacă apar seducția, favoritismul, nevoia de admirație, controlul sau agresivitatea, cel aflat în formare se poate trezi într-o situație complicată, cel puțin: simte că ceva nu este în regulă, dar omul care participă la producerea acelui “ceva” nedefinit este și cel investit cu autoritatea de a-i explica ce înseamnă ceea ce simte.
Și atunci poate apărea celebra formulă, pe care, sincer, am ajuns să o detest: “mai ai tu ceva de lucrat acolo”. Nu pentru că n-am avea lucruri de observat. Slavă inconștientului, material se găsește. Ci pentru că formula devine foarte comodă când cel care o rostește rămâne, prin definiție, în afara câmpului de observație. Pentru el nu se aplică.
Să ducem lucrurile ceva mai departe. Din păcate, exemplul următor este extras din realitate și nu cred că este izolat. Un analist decide să încheie tratamentul unei paciente și, odată ieșit formal din relația analitică, îi propune să iasă la o cafea, deschizând posibilitatea unei relații de altă natură.
Formal, cadrul poate fi declarat închis. Dar ce anume s-a închis psihic?
Transferul dispare odată cu ultima ședință din calendar? Asimetria construită în luni sau ani dispare pentru că nu mai există următoarea programare? Psihicul are prostul obicei de a nu respecta atât de disciplinat calendarul nostru.
Și, mai ales, dacă tratamentul este întrerupt pentru a face loc dorinței analistului, cine mai păstrează în acel moment viu în minte interesul pacientei?
De fapt, aici ajung la întrebarea care a pornit toate gândurile acestui articol: ce se întâmplă cu pacientul atunci când ceea ce terapeutul nu poate gândi ajunge să fie pus în act?
Terapeutul nu este doar celălalt om dintr-o relație. Este omul căruia pacientul i-a încredințat o parte vulnerabilă din sine și, simultan, cel investit cu autoritatea de a interpreta ceea ce se întâmplă între ei. Dacă tocmai el pune ceva în act, pacientul se poate găsi într-o poziție aproape imposibilă: cel care produce confuzia este și cel care deține limbajul prin care confuzia poate fi explicată.
De aceea mă interesează tot mai mult ideea de modestie profesională. Nu modestia declarativă, aceea în care spunem cât suntem de umani, imperfecți și vulnerabili. Un lucru care poate arăta foarte bine pe internet.
Mă interesează modestia intrinsecă, nu cea construită pentru ochii celor care ne urmăresc. Aceea de a putea suporta posibilitatea că, într-un anumit moment, ceea ce se întâmplă prost în cabinet ne aparține.
Nu orice furie a pacientului este rezistență. Nu orice critică este proiecție. Nu orice dezamăgire este expresia unei răni vechi. Și nu orice disconfort pe care îl producem trebuie restituit, frumos ambalat psihanalitic, pacientului.
Uneori am greșit. Uneori am fost răniți narcisic. Uneori am vrut să fim iubiți, să avem dreptate, să salvăm sau să fim importanți.
Poate că maturitatea profesională înseamnă și să nu ne grăbim să interpretăm aceste momente în celălalt. Să putem rămâne suficient cu întrebarea:
dar dacă, de data asta, este al meu?
Pentru că pacientul vine în cabinet sperând că există cineva care va păstra cadrul și interesele lui inclusiv atunci când ceea ce se întâmplă între ei devine dificil de dus. Iar când tocmai terapeutul este cel care nu-l mai poate păstra, rămâne întrebarea incomodă: ce se întâmplă cu pacientul când terapeutul nu mai poate deosebi ceea ce îi aparține de ceea ce aparține celuilalt?
Photo credit: https://www.magnific.com/author/wirestock