O postare de acum ceva timp, a unei prietene, m-a pus pe gânduri. Era despre felul în care anumite construcții precum „sinele divin” ajung să fie folosite, la noi, ca bilet de intrare și ca reclamă pentru „psihoterapie”.

Aud și eu, în cabinet și în afara lui, cum diverși psihologi, consilieri, coachi sau „ghizi spirituali” promit, direct sau subtil, schimbări spectaculoase: trei pași spre o viață perfectă, metode rapide de a deveni autentic, vibrații înalte, descoperirea sinelui divin, curățarea casei de entități și altele asemănătoare. Aceste oferte sunt tot mai prezente în jurul nostru.

Fenomenul mă uimește și cred că este, cel puțin, discutabil în ce măsură astfel de promisiuni de „vindecare” au legătură cu psihologia și psihoterapia așa cum le înțelegem ca practici clinice, întemeiate pe o bază științifică și pe un cadru etic.

Când încerc să înțeleg mai bine ce ne-ar putea face receptivi la asemenea promisiuni, mă gândesc la legende, mituri și la nevoia noastră veche de magie și mister. În multe mituri apar câteva teme recurente: lupta dintre bine (forțele vieții) și rău (forțele distrugerii), drumul eroului spre maturizare, capacitatea lui de a-și păstra valorile chiar cu prețul propriei vieți, prezența unei figuri negative care concentrează în sine tot ceea ce este nedorit și disprețuit și care este, în cele din urmă, pedepsită sau izgonită. Există mereu o formă de învățătură despre viață și despre ceea ce este considerat „dezirabil”.

Inspirația acestor legende nu ne este străină. Dacă ne uităm cu atenție, putem observa ceva din aceste tensiuni și în noi înșine, în conflictele dintre părți care trag în direcții diferite, de la situațiile mici până la marile decizii ale vieții. Pe drumul lui, eroul trece prin transformări dureroase și dă de o realitate pe care înainte nu o cunoștea. În momentul cel mai întunecat, când pare că nu mai există nicio ieșire, apare de multe ori o figură care îi sare în ajutor. Ajutorul vine, în poveste, ca o răsplată pentru puritatea și bunătatea eroului, pentru faptul că a rămas „necontaminat” de adversitate. Ajutorul acela are de obicei ceva supra-natural: un cal magic, o armă fermecată, un zeu, o forță din afara lumii obișnuite.

Dacă facem o paralelă cu prezentul și cu discuția despre „salvatorii” care promit vindecare, nevoia noastră de cineva sau ceva mai mare decât noi – atotputernic, atotștiutor – devine de înțeles. Când angoasele sunt foarte apăsătoare, când trăim senzația de abis, e de înțeles dorința de a găsi pe cineva care să poată ține piept acestor forțe. Un om „obișnuit”, știm asta undeva în noi, nu are puteri magice. Salvatorul trebuie să pară că a trecut deja prin iad și a ieșit de partea cealaltă, că are acces la o cunoaștere la care noi nu avem încă acces. În ochii unui adult, poate fi un terapeut investit cu puteri speciale, un coach, un guru; în ochii unui copil, această figură este, adesea, părintele.

Ajutorul și adăpostul de care avem nevoie pot lua multe forme: pentru unii, religia; pentru alții, respingerea oricărei credințe și refugiul într-un scepticism radical; unii se dedică vieții lor profesionale sau ajutorului oferit celorlalți; alții se izolează; unii trăiesc mai mult „prin supraviețuire”, fără să își pună prea multe întrebări; alții sunt copleșiți de prea multe necunoscute.

Lăsând deoparte libertatea fiecăruia de a-și alege credințele, psihologia, așa cum este ea înțeleasă ca disciplină științifică, se ocupă cu studiul funcționării minții și al comportamentului uman. Teoriile ei pot fi criticate, nu sunt definitive, se schimbă în timp.