În anumite perioade ale anului, sau chiar ale vieții, este posibil să ne pierdem interesul pentru lucrurile și activitățile care altădată ne făceau plăcere și ne energizau. Nu înseamnă neapărat că „se întâmplă ceva grav”, nici că trebuie să ne autodiagnosticăm imediat cu ajutorul lui Google sau să golim sertarul cu suplimente și vitamine.

Uneori, mintea și corpul au pur și simplu nevoie de un timp de retragere, de liniște, de un spațiu în care să nu mai trebuiască să funcționeze pentru nimeni. Este nevoie să ne oprim o zi, două, cinci – atât cât avem nevoie – și să nu facem nimic spectaculos: să stăm întinși în pat cu ochii în tavan, ascultând un album preferat, sau să vedem un film singuri, în liniște, departe de notificările de pe telefon și de cerințele lumii exterioare.

Aceste activități solitare, atunci când nu sunt doar o fugă permanentă, pot deveni un spațiu necesar de reflecție: asupra felului în care trăim, asupra motivelor pentru care ne angajăm în anumite relații, proiecte sau planuri, asupra modului în care ne organizăm rutina zilnică. Putem începe să ne întrebăm, mai serios: ce fac, pentru cine fac, ce îmi aduce cu adevărat ceva bun și ce fac mai degrabă din inerție sau din teamă? În ce oameni merită să investesc timp și energie și când a venit, poate, momentul să mă îndepărtez de relații sau locuri în care nu mă mai regăsesc?

Lumea externă, oamenii din jur, vor continua să funcționeze și fără prezența noastră permanentă, fără entuziasmul nostru, fără grija noastră continuă. A ne acorda un astfel de răgaz înseamnă, de multe ori, retragere, liniște, tăcere, solitudine și chiar o anumită tristețe. Nu este o stare de „defect”, ci un moment în care ne adunăm înapoi părțile risipite.

După ce ne-am hrănit suficient în acest fel și am lăsat lucrurile să se așeze, putem reveni în mijlocul celorlalți cu altă perspectivă și cu forțe ceva mai așezate.

Din când în când, e important să ne amintim că a ne opri pentru a avea grijă de noi înșine nu este un capriciu, ci o nevoie reală.