Recent, odată cu articolele apărute în Dilema pe tema fenomenului Gabor Maté, au ieșit la suprafață niște idei mai vechi, dar importante pentru mine. Atât de importante încât m-am mobilizat și am făcut o muncă nu tocmai agreabilă. În facultate, cercetarea mi se părea uneori mai degrabă un exercițiu de anduranță, de a umple cu text cele 20-30-40 de pagini cerute, decât o nevoie reală de a înțelege ceva. De data asta însă am simțit că merită.
Am vrut să verific, să compar și să las sursele la vedere, tocmai pentru că subiectul mi se pare prea important ca să rămână la nivelul impresiilor personale. Ar fi fost cel puțin ridicol să fac asta tocmai când vorbesc despre cum experiența clinică și părerile personale nu reprezintă un adevăr universal valabil într-un domeniu.
Informația pe care am găsit-o depășește cu mult cele câteva idei pe care le expun aici, dar am încercat să păstrez doar ceea ce mi s-a părut relevant pentru lucrurile care au început să mă preocupe: cum ajungem de la observație la certitudine, de la asociere la cauzalitate și de la o teorie care ne ajută să înțelegem omul la una care pretinde că îl explică. Și, poate mai ales, de ce avem atâta nevoie de asemenea explicații și ce se întâmplă cu psihoterapia atunci când începem să credem prea mult în ele.
Am citit cu interes articolul Lorenei Istrate, Cimitirul celor vindecați interior (Fenomenul Gabor Maté), apoi replica Mariei-Cristina Bâra, Dilema interioară: pe cine iertăm și pe cine dăm vina?, în care apare și răspunsul lui Gabor Maté. Replica vine dintr-o zonă apropiată de acesta, Maria-Cristina Bâra coordonând Compassionate Inquiry România, programul psihoterapeutic dezvoltat de Maté. Asta nu îi invalidează argumentele, dar mi se pare relevant de menționat pentru poziția din care este purtată discuția.
Am citit acest schimb și cu un interes personal, pentru că seducția Maté m-a atins, într-o măsură, și pe mine.
Îmi amintesc perioada în care numele lui a început să circule tot mai mult printre psihologi și psihoterapeuți. Lucram într-o clinică și în spital, stăteam mult printre specialiști și îl auzeam frecvent invocat de colegi. Concepte precum trauma, atașamentul și furia reprimată se rostogoleau pe lângă mine și se revărsau dincolo de cabinete. Incapacitatea de a spune „nu” venea la pachet cu îndemnul universal de a învăța să o facem, oamenii excesiv de buni și disponibili pentru ceilalți erau sfătuiți să se oprească, iar corpul, prin boli, ajungea să spună ceea ce psihicul nu reușise să facă. Toate acestea erau ușor de înțeles pentru publicul larg și, pentru un psihoterapeut, foarte familiare.
Observăm legitim, ca psihoterapeuți, legăturile dintre experiența timpurie și viața adultă, mecanismele de apărare, atașamentul, repetiția, conflictul și sensul simptomului. Știm și că stresul are efecte fiziologice. Maté lua toate acestea și le așeza într-o poveste simplificată și clară pentru toată lumea: copilul își reprimă furia pentru a proteja atașamentul, apoi devine un adult prea tolerant, responsabil și incapabil să pună limite, stresul devine cronic, organismul este afectat și, uite așa, apare boala.
Povestea are o coerență aproape hipnotică, iar faptul că primele ei verigi conțin lucruri adevărate face mai greu de observat locul în care explicația începe să alunece pe câmpii, explicații care devin greu de demonstrat. Lorena Istrate surprinde bine mecanismul acesta: nu trebuie să pornești de la o minciună, este suficient să împingi un adevăr câțiva pași mai departe decât îți permit dovezile.
În anii 2015-2018 am început însă să aud prea mult Maté. Prea multe boli explicate prin traumă, prea mulți oameni care nu știau să spună „nu” și prea multe explicații care se închideau impecabil, fără urmă de îndoială. Când o teorie, mai ales în domeniul psihologiei, începe să explice totul fără rest, fără loc de întrebări, mie începe să-mi inspire, dimpotrivă, mai puțină, nu mai multă încredere.
În răspunsul publicat acum în Dilema, Maté spune că nu a afirmat niciodată că stresul sau trauma sunt cauza vreunui lucru și le descrie drept factori contributivi majori la declanșarea multor boli. Este o formulare prudentă și rezonabilă. Numai că, dacă mă uit atent în spate, Maté nu a vorbit întotdeauna așa.
Într-un interviu acordat Democracy Now! în 2010, autosuprimarea devine tipică persoanelor care dezvoltă artrită reumatoidă, iar responsabilitatea excesivă și neglijarea propriilor nevoi sunt descrise ca fiind „totally typical of everybody who develops ALS”.
În conferința When the Body Says No: Caring for Ourselves While Caring for Others, Maté spune că reprimarea furiei „leads to autoimmune disease and cancer”. Nu că se asociază, nu că ar putea contribui, ci leads to. Discursul acesta, încrederea cu care sunt făcute anumite afirmații, face parte din seducție. Și din pericol.
Lucrurile devin și mai interesante pe propria pagină a lui Maté despre relația minte-corp, unde stresul emoțional este descris la început drept „a major cause of physical illness”, pentru ca mai jos să precizeze că nu susține că stresul emoțional cauzează boala și să numească observațiile sale despre ALS o impresie generală, nu un fapt medical (asta m-a dus cu gândul la unele produse care promit ceva, iar cu un font aproape ilizibil, undeva în josul paginii, să menționeze contrariul).
Dar nu are sens să îi ghicim intențiile. Este suficient că diferența există, mai ales când publicul nu este format din epidemiologi cu markerul în mână, ci și din oameni speriați, bolnavi și foarte dornici să înțeleagă de ce li s-a întâmplat tocmai lor.
Maté nu inventează aceste legături din nimic și nici nu ignoră faptul că trauma poate influența sănătatea indirect. În munca lui despre adicție vorbește mult despre felul în care experiențele timpurii pot crește vulnerabilitatea la alcool, nicotină, droguri sau alte comportamente prin care omul încearcă să-și regleze suferința. Problema apare când aceste date sunt duse mai departe și transformate într-o explicație directă a bolii.
Există cercetări care găsesc asocieri între adversitățile trăite în copilărie și riscul ulterior de cancer, iar stresul poate modifica anumiți parametri ai funcționării imune. Sunt date importante. Dar asocierea nu este totuna cu o relație cauzală, un biomarker nu este o boală, iar între copilăria dificilă și o afecțiune apărută după câteva decenii încap o grămadă de factori biologici, comportamentali și sociali care se influențează reciproc. Asta este problema cu formula „studiile arată”: uneori studiile chiar arată ceva, numai că nu neapărat ceea ce ni se povestește despre ele. Și cine stă să le mai verifice? Vă zic că nu e ușor. Un cititor sau ascultător care nu are pregătire în domeniu oare ce înțelege?
Când ne uităm la meta-analizele despre stres și cancer, imaginea devine mai puțin spectaculoasă. O revizuire sistematică și meta-analiză a studiilor prospective nu a găsit dovezi consistente că stresul crește riscul de cancer, iar un review de tip umbrelă publicat în 2026, cu date de la peste patru milioane de participanți, nu a găsit o asociere semnificativă cu incidența generală a cancerului.
Nici ideea mai veche a unei anumite „personalități predispuse la cancer” nu primește sprijin convingător în cercetarea științifică. O analiză a șase cohorte prospective, cu peste 42.000 de participanți, nu a găsit asocieri între dimensiunile Big Five și incidența sau mortalitatea prin cancer. Studiul nu măsoară direct furia reprimată și ar fi incorect să pretindem că îl infirmă singur pe Maté. Dar o poveste clinică memorabilă (nu mai zic de zeci de astfel de povești) despre pacientul care nu a spus niciodată „nu” nu poate ține locul celor 42.843 de oameni care, statistic, nu se încadrează cuminți în aceste legături făcute prin observație.
Așadar, psihicul poate influența sănătatea, stresul poate modifica funcționarea organismului, iar experiențele timpurii pot lăsa urme care se văd mai devreme sau mai târziu în viață. Toate acestea pot fi adevărate fără să rezulte de aici că un om a făcut cancer sau alte boli cronice pentru că nu și-a exprimat furia. Între asociere, mecanism biologic plauzibil, cauzalitate și povestea acestui pacient sunt niște pași pe care nu îi putem sări doar pentru că povestea iese mai frumoasă.
Merită amintit și că Gabor Maté este, prin formarea sa profesională, medic de familie, nu psiholog sau psihiatru, iar Compassionate Inquiry este metoda terapeutică pe care a dezvoltat-o ulterior, inclusiv pornind din propria experiență clinică. O viață petrecută printre pacienți poate produce intuiții extraordinare. Dar douăzeci sau treizeci de ani de „am observat că pacienții mei…” nu se transformă în metodă de cercetare. Experiența clinică poate fi începutul unei ipoteze foarte bune, dar nu reprezintă adevărul. Altfel, după suficienți ani de cabinet, fiecare dintre noi și-ar putea publica liniștit propriile legi ale funcționării umane, ceea ce, judecând după ce se întâmplă pe internet, unii chiar au început să facă.
Explicațiile acestea sunt cu atât mai seducătoare cu cât ating o nevoie profundă, aceea ca suferința să aibă un sens, să nu fie arbitrară. Medicina trebuie uneori să suporte un lucru foarte greu de suportat psihic: nu știm de ce tocmai acest om a făcut această boală. Dar o explicație care leagă boala de copilărie, relații, furie, sacrificiu și felul în care omul și-a trăit întreaga viață este mult mai satisfăcătoare. Boala primește o biografie și, odată cu ea, apare impresia că haosul a fost pus puțin în ordine. Inexplicabilul este explicat. Indefinibilul primește o definiție. Putem dormi liniștiți cu eroarea în brațe.
Tentația aceasta este mai veche decât Maté și poate îmbrăca forme mult mai țăcănite. Am aflat de la cineva cunoscut despre Serghei Lazarev. Acesta construia încă din anii 1990, în seria Diagnostics of Karma, un sistem în care sănătatea, caracterul, destinul și viața spirituală ajung să facă parte din aceeași explicație, iar pe site-ul său boala este legată de încălcarea unor legi etice și de necesitatea schimbării concepției despre lume.
Nu îl pun pe Maté în aceeași categorie cu Lazarev. Unul vorbește despre medicină, stres și psihoneuroimunologie, celălalt ajunge fără prea multe granițe ale gândirii până la karmă. Au însă în comun ceva important: dacă suferința există, undeva trebuie să existe și cheia care o explică, un răspuns clar care atenuează căderea în gol atunci când ne lovim de incertitudine și de lipsa explicațiilor.
Fenomenul nu se oprește la boala fizică. În Scattered Minds, Maté contestă ideea ADHD ca tulburare pur genetică și pune accentul pe stresul mediului și dezvoltarea timpurie, iar pe pagina sa actuală descrie ADHD ca având origini în copilăria timpurie, în stres familial multigenerațional și în condiții sociale perturbate. Evident că mediul contează și că dezvoltarea umană nu este o loterie genetică simplă, dar literatura contemporană descrie ADHD ca pe o condiție multifactorială cu o componentă genetică importantă.
În ultimii ani am avut și în cabinet câțiva oameni care veneau cu diagnosticul de-a gata pus, uneori ADHD, alteori autism, după cărți, podcasturi, TikTok și liste de simptome. Nu îi atribui lui Maté fenomenul autodiagnosticării și nici nu susțin că teoriile lui explică autismul. Mi se pare însă că fac parte din aceeași atmosferă culturală în care explicațiile psihologice circulă mai repede decât nuanțele lor, iar distanța dintre „mă regăsesc în această descriere” și „asta este ceea ce am” devine foarte mică. Iar oamenii nu mai fac diferența între ce e susținut de studii și ce e părerea cuiva.
Pentru psihoterapeut există o tentație și mai serioasă: distanța dintre „am o ipoteză despre tine” și „știu ce ți se întâmplă”. Psihoterapia nu se face prin acumularea unor observații despre oamenii întâlniți de-a lungul vieții și apoi transformarea lor în reguli generale. Omul nu intră în cabinet deja aranjat frumos în teoria noastră, iar să încercăm să-l înghesuim acolo, oricare ar fi teoria cu care rezonăm, nu știu ce e, dar nu se numește psihoterapie.
Aici îmi place în continuare poziția psihanalitică a lui Bion, acel “without memory and desire”, nu ca invitație la a veni la cabinet cu mintea goală, ci ca disponibilitate de a suspenda suficient ceea ce credem că știm pentru a face loc la ceea ce nu știm. Grotstein descrie tocmai această suspendare a preconcepțiilor care îi permite analistului să rămână receptiv la ceea ce vine neașteptat dinspre pacient.
Psihoterapia contemporană are și ea un vocabular care se reproduce cu o rapiditate uimitoare pe internet, în discuțiile oamenilor fără pregătire și, cu îngrijorare spun, nu numai acolo. Trauma, resursele, reglarea sistemului nervos, limitele, copilul interior și ascultarea corpului pot ajunge să explice aproape orice. Nu conceptele sunt problema, unele sunt foarte utile, ci momentul în care terapeutul încetează să mai asculte pentru că a recunoscut deja șablonul. Sau momentul în care omul însuși crede că a înțeles pentru că a recunoscut șablonul. Dacă pacientul plânge, am găsit trauma; dacă nu plânge, am găsit apărarea împotriva traumei; dacă își amintește, teoria se confirmă, iar dacă nu își amintește, probabil a reprimat. Este o teorie minunat de comodă: pacientul nu mai are aproape nicio posibilitate să ne strice demonstrația.
Aici mi se pare că discuția despre Maté devine mai interesantă decât Maté însuși. Psihologia și psihoterapia au o vulnerabilitate aparte la teoriile totale și la oamenii care le livrează convingător, tocmai pentru că lucrăm într-un teritoriu în care incertitudinea este mare și nu este întotdeauna confortabilă nici pentru pacient, nici pentru terapeut. Uneori este mai liniștitor să avem o explicație decât să putem tolera faptul că încă nu știm.
De aici până la guru nu este nevoie de săptămâni petrecute în retreat-uri și pseudo-cursuri de auto-dezvoltare de mii de euro. E suficient ca aceste concepte care au margini foarte fluide să se propage în spațiul public, să căpăte un vocabular suficient de convingător încât aproape orice experiență să-și găsească locul în el. Sună cunoscut, așa-i? Dacă peste asta se așază și o comunitate profesională care încetează să mai întrebe de unde știm ceea ce credem că știm, avem deja aproape tot ce ne trebuie pentru picaj.
Nu cred că Gabor Maté trebuie demonizat. A adus în spațiul public teme importante și a reușit să vorbească despre ele într-un fel accesibil unui public enorm. Mi se pare valoroasă insistența lui asupra contextului în care se dezvoltă omul, asupra legăturii dintre experiențele timpurii și felul în care ajungem să funcționăm mai târziu, asupra dependenței ca încercare de reglare a unei suferințe și asupra faptului că multe dintre lucrurile pe care le numim simptome sau disfuncții au fost, la un moment dat, forme de adaptare. Sunt idei care pot deschide întrebări clinice foarte bune. Problema începe când răspunsurile devin mai sigure decât ne permit dovezile. Putem păstra lucrurile valoroase fără să cumpărăm tot pachetul și putem învăța de la Maté fără să devenim adepți.
Rămâne și problema spațiului enorm de interpretare pe care îl lasă tocmai lucrurile pe care medicina nu le-a elucidat complet. Cancerul nu este o singură boală, ci o familie de boli, cu factori de risc și mecanisme diferite, iar pentru omul concret din fața noastră de cele mai multe ori nu putem spune exact de ce el a dezvoltat boala și altcineva nu. În astfel de goluri explicațiile simple cresc foarte bine. Medicina a identificat cauze și mecanisme atât de importante încât unele descoperiri au primit Premiul Nobel, cum s-a întâmplat cu demonstrarea rolului HPV în cancerul de col uterin. Dacă explicațiile traumelor nevindecate ar reprezenta într-adevăr originea ce leagă cancerul, bolile autoimune, scleroza multiplă sau ALS, probabil că am vorbi despre una dintre marile descoperiri ale medicinei, nu despre o explicație care circulă mai ales prin cărți, podcasturi, conferințe de psihoterapie și programe de formare devenite între timp și o piață foarte profitabilă.
Poate că aici este, pentru mine, miza mai importantă a discuției. Unele explicații psihologice sunt seducătoare nu doar pentru că sună bine, ci pentru că reduc incertitudinea. Pun lucrurile într-o ordine suportabilă, leagă prezentul de trecut, dau suferinței o cauză și, odată găsită cauza, lasă impresia că am găsit și soluția. Trauma explică simptomul, furia reprimată explică boala, atașamentul explică relațiile, iar dacă am găsit explicația potrivită, vindecarea trebuie să fie undeva la capătul ei, nu?
Numai că oamenii ajung apoi în cabinetele noastre cu aceste promisiuni în bagaj. Uneori vin așteptând să descoperim trauma care explică tot, alteori să găsim experiența din copilărie care a produs simptomul, să identificăm emoția pe care corpul încearcă să o comunice sau să ajungem, prin suficientă muncă interioară, la cauza unei suferințe fizice. Iar aici explicațiile care ne-au sedus pe noi, ca profesioniști, pot începe să creeze așteptări pe care psihoterapia nu are dreptul să le promită.
Putem ajuta un om să înțeleagă mai bine cum a ajuns să funcționeze într-un anumit fel, ce repetă, ce evită, ce îl sperie, ce relații construiește și ce posibilități noi are. Putem să ne apropiem de traumă, de pierdere, de furie, de rușine și de felul în care toate acestea sunt trăite inclusiv de corp, încercând să le înțelegem. Dar nu avem pentru fiecare simptom o cauză ascunsă în copilărie și nici pentru fiecare boală o explicație psihologică pe care pacientul n-a descoperit-o încă.
Seducția sensului începe din momentul în care sensul ne scapă de incertitudine prea repede. Pentru pacient este liniștitor să primească un răspuns, iar pentru terapeut poate fi la fel de liniștitor să îl aibă: se simte din nou bine așezat în fotoliul lui, fără să îi fie amenințată poziția. Numai că psihoterapia nu ar trebui să fie locul în care schimbăm incertitudinea vieții pe certitudinea unei teorii. Uneori putem construi sens fără să pretindem că am descoperit cauza, putem înțelege profund fără să explicăm tot și putem ajuta fără să promitem că, dacă omul își găsește trauma, își exprimă furia sau învață în sfârșit să spună „nu”, corpul îi va răspunde prin vindecare.
Una dintre responsabilitățile noastre este tocmai să nu ne grăbim să umplem spațiul dintre noi și omul din fața noastră cu teorii și explicații. Nu pentru că sensul nu contează, ci pentru că un sens pe care îl construim împreună cu pacientul este cu totul altceva decât un răspuns pe care îl aveam pregătit înainte ca el să intre în cabinet.